O zi mi-am luat

Sunt o stafie. În întuneric îmi găsesc alinarea. În beznă mă fac una cu negrul. Nu mă deosebesc. Mă strecor pe furiș. Uneori, merg chiar pe vârfuri în bătaia vântului, de teamă să nu mi se audă foșnetul rochiei. Să nu mă vadă soarele. N-am eu ochi, să-l văd aici, așa, acum. Și-odată ce ajung, mă scârbește c-a fost așa simplu.

Îmi place să scriu în întuneric. Orbesc mai repede. Și asta mă ține departe de teama de soare.

Ce-aș face eu cu-atâta contur?

S.B.

Călătoria

2017 mă găsește pe picior de plecare. Da, citește bine: plec! Din mizeria în care m-am băgat singură în 2016. Din lista de prietenie a multora care au uitat demult că mă cunosc. Din agendele telefonice ale celor care nici nu-mi știu al doilea prenume. Din viața și patul unor bărbați care nu ar merita nici să se uite la mine cum mă îmbrac.

Odată la câteva luni, fac ordine în lista de prieteni pe facebook. Deși oricum dau greu acceptul. Astăzi am șters vreo 30 de persoane. Dacă-ți verifici contul și nu mai suntem prieteni, să știi, n-a fost din răutate. Doar nu mi-a plăcut fața ta. Cel mai probabil nu-mi mai amintesc cine ești, nu te pot asocia cu nimic din trecutul meu sau am considerat că e mai bine să nu te duc cu mine și în viitor. Dar, și dacă încă te găsești acolo, sunt șanse să-mi fi fost milă de tine. Nu te culca pe urechea că vei rămâne, dacă n-o să meriți asta.

Am devenit imună deja. 2016-le a fost sub ascendentul măgarului și nu m-am plictisit. N-am avut timp nici să răsuflu, că și întâlneam altceva mai complex, care „expiră în 2 zile”. Marca „A-se-consuma-cald.”.

Dacă mi-a plăcut ceva? Ăăă…că n-am murit, I guess. Nu, glumesc. Abjectul nu mi-a plăcut și n-o să-mi placă niciodată.

S.B.

 

Golanul

Hai să vorbim puțin despre „the street guy”. Cel care nu-și pune niciodată sentimentele la bătaie. Bărbatul care-ți scrie rar și raspunde și mai rar. Care îți poate provoca mari dureri de cap, dacă ești slabă de înger sau dacă nu citești printre rânduri că nu te vrea.

Golanul a avut și are multe. Joacă la dublu, triplu. Nu-i place monotonia. Nici nu se comportă cu mânuși. E grotesc de inteligent, uneori. Da, cam pe atunci îl sesizezi din mulțime. Dar realizezi un pic prea târziu că inteligența lui expiră, pe măsură ce îl cunoști.

„Votre message a été lu et ignoré avec succès” (Mesajul dumneavoastră a fost citit și ignorat cu succes). De când există telefoane deștepte, poți citi fără să dai seen. „N-am chef, dom`le, de ea azi.”. Pur și simplu. Omul nu-și complică viața, iar asta e ceva de admirat la el.

Golanul gândește simplu. Fii ca el!

S.B.  

Ca de Anu` Nou

Sunt victorii care te înjosesc și înfrângeri care te înalță. Victorii, ca grimasa unui om care nu ți-a greșit cu nimic. Și înfrângeri, ca cele din care înveți o lecție prețioasă.

Și anul 2016 a fost unul dintre marile mele dezastre. Am gafat-o din toate punctele de vedere, le-am dat clasă celor care au crezut că-s buni la a greși. Am persistat în prostie și m-am lamentat cât am putut. Totuși, am înfrânt și ultimul meu demon. Le-am sesizat prezența, ca pe propria mea respirație. Am observat ce mă doboară și m-am lăsat în mocirlă, cât am putut de jos. Am suferit după dobitoci, ca după o unghie ruptă. M-am învinovățit pentru fiecare răhățel apărut pe bocanci și-am mers înainte, doar din inerție.

Recunosc, au fost dimineți în care m-am ridicat fără un scop. Mi-am făcut datoriile sociale. Fără să clipesc. Fără să scâncesc. Dar au fost și nopți în care mi-am spart creierii în lupta cu mine. Am cunoscut incertitudini, frici, fobii. Am întâlnit oameni. Am iubit, am fost respinsă. Am iubit din nou. Și totul pe repede-înainte, ca-ntr-o comedie prost regizată.

Primul pas spre vindecare l-am făcut pe finalul anului, când am cerut ajutor. Mi-am permis să recunosc că am nevoie. Am ales să accept ce nu pot controla. Viața a scăpat de sub control. Eu mi-am pierdut controlul.

Și ce mă mai asupream! Pentru că sunt cel mai dur judecător al faptelor mele. Pentru că dezvolt frici, care ies din imaginația mea și-s preluate de cei care-mi vor face rău. Pentru că am făcut, cu bună știință, toate mizeriile din viața mea. Am mirosit toate gunoaiele și, în pofida mirosului putrezit, am sperat în continuare.

Sunt în beznă, cu o lumânare în mână. Și deschid uși. În întuneric, eu încerc. Și cum merg, așa, obosită, din ușă în ușă, ajung să dau peste camere în care am mai fost. Dar nu-i nimic acolo. Și merg mai departe. Și caut.

S.B.

de bon ton

Muza mea nu contenește să mă surprindă. Zi de zi, oră de oră. Pe măsură ce apuc să-i înțeleg firea complicantă de femeie pătimașă, mă uit ca un copil în fața noilor jucării de Crăciun. Cu o uimire bizară, pentru că și eu sunt femeie. Și eu am fost muză, și eu am schimbat (câtuși de puțin) existența altora.

Dar ea este esența noțiunii de femeie. Este cea care m-a învățat că, indiferent cât de dezamăgită sunt, vinul se bea întotdeauna din pahar de sticlă cu picior. Îmi amintesc cum a venit la mine, într-o seară, cu cerul tot abătut asupra ei și cu o sticlă de vin la subraț. I-am întins prompt două căni voluminoase și, la vederea lor, parcă s-a simțit jignită. A ieșit furtunos din cameră și, două minute mai târziu, sclipea ca diamantul, cu două pahare în mână. Într-un banal cămin studențesc, ea a făcut un drum suplimentar doar pentru a trăi experiența beției cu eleganță și stil. E femeia care, și atunci când înjură, își păstrează bunul gust. Pentru că e sinceră și autentică, exact ca orice om cerebral.

„Dacă-mi spăl vasele dimineața, categoric voi avea o zi bună”, îmi spune deseori. Ca și cum, dacă-ți cureți mocirla de pe cizme înainte de drum, poți să te bucuri mai mult de călătorie. E cea care mă trezește cu „bună dimineața, soare!”, deși dimineața sunt cel mai morocănos om din câți există. Cea care, în final, mă „prostește” să mă ridic din pat cu zâmbetul pe buze. Cea care mă motivează să caut un el-„măcar coleg de facultate, dacă nu mai mult”. Să nu-mi cobor standardele, doar pentru că înfrângerile sunt grele.

Mi-a fost ca o mamă, când am fost bolnavă și ca sora pe care n-am avut-o niciodată. Și nu, aceasta nu e ziua ei de naștere, pentru că n-am nevoie de un motiv ca să-i mulțumesc că există.

Pentru tine, dragă C.

S.B.

30-12-16

Mâine va fi o nouă zi. Nu neapărat mai bună, dar sigur mai diferită decât precedenta. Mâine pot alege să fiu fericită. Pot alege să zâmbesc și să mă bucur din nimicuri. Mâine pot prețui ce-am mai drag pe Pământ. Le pot mulțumi că mi-au răspuns la mesajele din miezul nopții, când eram tulburată și pierdută. Pot să fiu mândră că, în ciuda nebuloaselor din viața mea, întotdeauna am păstrat fruntea sus. Nu mi-a căzut coroana, și nici demnitatea. Poate doar câteva lacrimi, dar și pomii pierd frunze toamna. Și oamenii cerebrali o gafează câteodată și, de obicei, o fac în stil mare. Cu pagube în timp. Oamenii mari sunt copiii care greșesc epocal, cu jucării prea reale. Sunt clipe de răstriște, în care sufletul se așează pe bancă și pune viața în stand by. Și uite așa, contemplând, ajungi să ai momentul de „aha!”: Am fost prost, pentru un om deștept care mă consider. Dar regrete n-am avut. Mi-am învățat lecțiile și, de acum, umblu cu carnețel. Nu de alta, dar se poate întâmpla să nu rețin de prima dată.

 

S.B.

depou

Diminețile cu gust de cafea îmi rămân pe cerul gurii. Întotdeauna încep în forță. Mă pierd pe parcurs, ca și cum n-ar fi de-ajuns să te ridici din pat și să trăiești ce ți se dă. Încep deseori cu o cafea sau o țigară. Mai rar cu un mic-dejun sau cu o îmbrățișare.

Deja m-am obișnuit cu diminețile răcoroase, în care muzica din căști îmi ghidează starea de spirit. Pot să-mi induc emoții, să le trăiesc mai intens decât ar face-o altcineva. Pot să mă bucur din nimic. Dar pot și să mă duc în Iad-și-napoi, doar din cauza emoțiilor.

E un dar și un blestem. Văd lumea cu alți ochi și nu mă mai mir când observ detaliile. Sunt, într-un fel, destul de norocoasă în ghinionul meu.

S.B.